I-INTAMPLARI CU CAINI CIOBANESTI

Mircea Daniil - cioban din Dragoslavele, jud. Argeş:
,, No, măi fraţilor, pe mine astă-vară m-a mârtecat ursu. Ia, am 29 de răni cusute şi dc. n-aveam câinele cu mine, doi copii rămâneau orfani de tată şi eu nu m-aş mai fi bucurat de lumina zilei. Un câine cu mare curaj în el, care a dat dovadă de dragoste faţă de stăpânul lui. Atâta a hâţuit ursu, până mi-a dat drumu de am căzut grămadă la pământ. Şi ursu s-a luat după el zbierând, că-i dădea câinele într-una roată şi-l muşca de unde apuca. Când am fost dus la spital, mi-a rămas băţul şi pălăria în mijlocu pădurii: câinele a stat şi urlat trei zile la locul faptei. Şi nu s-a dus după niciun cioban. Şi la trei zile după aceea, s-au trezit ciobanii cu el în cârdul de oi şi numai urla, da mă aştepta întruna. Când m-am întors de la spital în munte, la alesul oilor, câinele a pus labele pe cal, că eu eram legat de şa, şi a început să-mi lingă mâinile şi îi curgeau lacrimile de bucurie, ca la om. Ăsta-i câinele meu."
-------------------------------------------
Bălan
Ionel Pop, din volumul "Vânători, oameni si câini"
Pe Talpes, câinele cel bun, mi-l tãiase un vier. Prevedeam cã acesta avea sã-i fie sfârsitul. Prea era aprig si îndrãznet, iar sângele lui pãtimas îl fãcea sã-si piardã capul. Pânã la o vreme am crezut cã dacã va avea norocul sã nu fie prea adânci cele dintâi sfâsieri, are sã prindã minte, anii îi vor domoli patima si îi vor aduce socoteala bunã a câinilor pãtiti. Dar asa a rãmas pânã la capãt: vijelios, coplesit de pornire. Parcã i-ar fi fost rusine sã batã de la depãrtare, ferit. Folos mult am avut de pe urma lui, la câte un mistret mare oprit pe loc de atacurile lui nebunesti si gonitor bun înca era Talpes. Dar purtam în sân gheata sã nu mai iasã viu din pãdure, de câte ori îi dãdeam drumul. Tãietura cea de pe urmã era una rea: îi sfâsiase burta de-a lungul si prin buzele ranei se vedeau mãruntaiele sfârtecate. Camaradul nostru doctor, care avea în ranitã uneltele trebuitoare pentru asemenea întâmplãri, a dezinfectat, a cusut, a fãcut ceea ce putea sa facã. Talpes a fost dus acasã în pãturã. N-a mai vãzut pãdurea.
Numai vânãtorii care au prins patima mistretilor stiu ce înseamnã sã pierzi un câine bun. Ti se pare cã ti s-au tãiat mâinile. Câinii buni de mistreti nu-s de vânzare, nici un vânãtor nu se îndurã sã se despartã de cel pe care-l are. Sã creascã un câine de mistreti poate doar acela care are o haitã întreagã, cu care sã-l învete si are putinta ca, din zece cu care se cãzneste, sã lapede nouã ca netrebnici si sã aleagã unul, care s-a potrivit sã fie bun. Asemenea vânãtori sunt putini si dacã nu îti sunt prieteni îti vor vinde pe unul din cei nouã.
Ca sã ajungi la un câine de mistreti întradevãr de seamã trebuie sã ai noroc. Si de data aceasta mie mi-a zâmbit norocul, pe neasteptate, asa cum are el obiceiul sã facã.
Mi-a cerut asistenta de avocat un bogat exploatator de pãduri, cu care vânasem de câteva ori si avea în haita lui câini de nãdejde. S-a încurcat omul în laturile unei pricini foarte încâlcite si cu mari primejdii pentru el. La sfârsitul labirintului de proceduri, dupã ce am cârmuit norocos luntrea fragilã printre nenumãratele sirte, omul s-a vãzut curat si luminat, gata sã plãteascã orice onorar. Cum era sã primesc eu bani de la un camarad de vânãtoare, în casa cãruia am fost gãzduit si care mi-a prilejuit câteva zile bune în terenurile lui de vânãtoare? Insistenta lui era sincerã, împotrivirea mea încãpãtânatã.
-Bine! Vãd cã nu rãzbesc cu dumneata. Dar nu-mi vei face supãrarea sã refuzi un mic dar. O multumire de la mine.
Dupã câteva zile, un argat al clientului meu, mi l-a adus pe BÃLAN.
Îl stiam din veste, chiar vânasem odatã cu el. Darul era mare si pentru vânãtorul care se lipsea de cel mai bun câine pe care îl avea si pentru vânãtorul care dobândea, cãzut ca din cer, înlocuitor al bietului Talpes. Oricât de mare era darul, l-am primit cu plãcere, dupã cum eram încredintat cã mi-a si fost trimis bucuros.
Bãlan era un câine ciobãnesc. Mare, vânjos, cu pãr lãtos. Numele cred cã si-l trãgea din culoarea albã-gãlbinie a pãrului. Negru pe el nu avea decât nasul si cei doi ochi linistiti si inteligenti. Scrisoarea care-l însotea cuprindea si un fel de pedigree, desi neînregistrat la vreo asociatie de chinofili.
Cel dintâi stãpân al lui a fost Artimon Vãdan, oier, care îsi avea asezarea într-un sat din muntii Cugirului. Cãtelul crescuse pe lângã turma de oi, în rosturile aspre ale muntelui si în cele pe care le mostenise din neam în neam. A purtat el câtiva ani bunicei în jurul gâtului zgarda cu piroane ascutite si a bãtut multe rãzboaie cu lupii si cu ursii. Într-o toamnã, dupã ce turma coborîse de la înãltimile cele mari, trecu pe lângã casa lui Artimon, o ceatã de vânãtori necãjiti. Însângeraserã un vier mistret si nu l-au mai putut prinde. Acum grãbeau spre cãrutele din sat, ca sã apuce trenul. Mâine va mai cãuta paznicul care va nopta aici la Artimon Vãdan. A doua zi, cei doi oameni au dus cu ei si pe Bãlan, de ajutor. L-au pus pe urmã, dus de lant, si au descâlcit dâra, pâna unde au gasit vierul beteag, înfundat cu spatele în niste huci încâlciti. Scãpat din legãturã, câinele s-a nãpustit asupra namilei, a vãzut-o prãvãlindu-se dupã buhnitura pustii si a simtit dulceata sângelui cald. A înteles cã mistretul e urmãrit de stãpân, cã omul îl rãpune cu arma si cã el, câinele, îsi are partea de muncã si de rãsplatã.
Cei doi munteni au mai iesit cu Bãlan la desimile în care se tineau porcii sãlbatici, iar câinele din fiecare vânãtoare si din fiecare mistret ucis a scos învãtãturã si plãcere. Au împuscat înaintea lui si vânãtorii de la oras si s-a dus vestea. Slujba lui de pe lângã oi era depeacum de a doua mânã, pe rând n-a mai fost câine de stânã, ci câine de mistreti.
Nu stiu cum a ajuns în stãpânirea fostului meu client. La el a ajuns câine gata învãtat si mestesugul lui doar cã s-a mai rafinat si s-a mai poleit. La mine a sosit, la rãbojul lui cu peste patruzeci de victime. Se întelege si din aceasta cã pe atunci Bãlan nu mai era câine tânãr si aceasta a fost singura gresealã pe care i-am gãsit-o.
Sunt unele teme sortite sã rãmânã neîncetat pe ordinea de zi a discutiilor dintre vânãtori.(...) O asemenea tema între vânãtori e rasa cea mai potrivitã, pentru a alege din ea câini de mistreti. (...)Copoilor l-i se imputã ca gonesc mistretul, fãrã a se stradui sã-l opreasca în loc. Am vazut foxterrieri, în fata cãrora au fost împuscati multi mistreti. Se spune cã au greseala nasului mai slab, cã nu urmaresc îndelungat, cã pe cât sunt de folositori ca sã opreasca pe loc un vier solitar prin atacurile lor temerare, pe atât sunt de stângaci când e vorba de o turmã, care nu se opreste ci goneste peste sapte hotare. Câinii ciobãnesti sunt cuminti, au nasul destul de bun, însa dau glas cu zgârcenie, de cele mai multe ori le lipseste pasiunea vânãtoarei, ei atacã mai mult dintr-un fel de urã atavicã fatã de fiarã. Combinatiile de corciturã întind discutia pe un teren nesfârsit.(...) Câine bun e, deci, cel ce se potriveste cu metoda vânãtorului.(...) Sunt câini care, fãrã sã fie dresati, adoptã o metodã de vânãtoare specialã, si uneori surprinzãtor de inteligentã. Vânãtorul care e cuminte nu se încãpãtâneazã ,ci el e cel ce se... dreseazã dupa imaginatia câinelui sãu. A scoate din fãgasul sãu un câine de mistreti e aproape fãrã putintã. Dresajul se limiteaza în a-l face sã înteleagã cã el vâneazã împreunã cu omul. Restul îl dau firea, pasiunea si mintea câinelui.
Bãlan mi-a rãsturnat metoda de vânãtoare. Mã laud cã am înteles-o pe a lui destul de curând, si mi se pare cã eu am înteles-o mai întâi. Vechiul lui stãpân avea o haitã întreagã. Era Bãlan vãtaful haitei, însã tactica lui, personalitatea lui se pierdeau în holca gloatei. Cãuta dupã cum stia el, gãsea, lãtra, pe urmã nãvãleau ceilalti câini si copleseau ceea ce voia sã facã Bãlan. Însusirea care-l ridica pe Bãlan deasupra celorlalti câini de mistreti de pe atunci era tocmai ceea pe care am amintit-o; hotãrârea lui de a colabora strâns cu vânãtorul. La câinii gonitori rareori iasã la ivealã ca axã a lucrãrii lor aceasta vointã de colaborare. Copoiul, basetul (*tekelul), foxterrierul, chiar si spanielul scotocitor- pe cât putem noi întelege adâncurile vointei lor- nu-si cãlãuzesc faptele constient si voit spre scopul de a aduce vânatul în fata pustii. De altfel este si greu sã ne imaginãm cã un copoi, care merge la oarecare distantã pe urma vulpii, o poate îndrepta pe aceasta spre vânãtor cum îndrepti un vitel cu nuielusa de la spate. Bãlan vâna cu mine, el se stia ajutorul stãpânului si îmbina constient ceea ce putea sã îndeplineascã numai el cu ceea ce era în mãsurã sã facã numai vânãtorul. Se poate cã legatura aceasta strânsã între el si om sã fi fost clãditã din îndeletnicirile strãmosilor lui, care alãturi de pãcurari aveau o datorie a lor, îmbinatã strâns cu cea a stãpânilor. Era altceva decât obisnuitul atasament al câinilor. Era o constientã îmbinare a actiunii celor douã fiinte care întregesc cãtre o tintã.
Care era metoda lui Bãlan, dascãl al meu?
Mai întâi el cãuta altfel decât cei mai multi câini. Nu o lua razna prin pãdure; în zadar îi dãdeam drumul din lant, Bãlan nu se îndepãrta prea mult. Venea dupa om, pipãia cu nasul urmele de pe potecã, mirosea crengile joase ale tufelor de lângã cale, se oprea si adulmeca lung cu botul în vânt. Câteodatã, când mergeai cu el legat, se oprea si nu mai vroia sã facã nici un pas. Atunci puteai fi încredintat cã Bãlan stie ceva. Uneori îl auzeai în marginea pãdurii scâncind scurt si încet si pornea spre desime. Si atunci avea ceva în nas. Lui îi trebuia un capãt de fir, cât de firav, din pârtia pe unde au trecut noaptea mistretii. Dacã îl gãsea, îl depãna, pânã ajungea la ghem.(...) Dacã s-ar fi înselat Bãlan, sau dacã mistretii ar fi plecat din aretul acela, se întorcea îndata la stãpân.(...)
În haitã Bãlan era deci cel care gãsea, iar pe ceilalti câini de obicei îi slobozeam din legaturã numai dupa ce el dãdea glas. Apoi vânãtoarea se rostogolea în agitatiile luptei cu mistretii, în pornirile turmei ca din zãgazuri rupte de zãpor, în opriri îndepãrtate, rãsunând deasupra codrului împuscãturi rare. Dupã ce începea corul câinilor, rolul lui Bãlan era unul sters, rol de gloatã.
Am avut norocul ca nu multã vreme dupã ce dobândisem pe Bãlan sã mã pãcãleascã- fãrã voia lui- un prieten vânãtor. Îmi trimise vorbã printr-un argat cã are mistreti în pãdurile de lângã satul lui. Ca sã nu fac drum lung, i-am propus sã ne întâlnim într-un anume loc din pãdure, fãrã sã mai ocolesc mergând prin sat. Acolo m-a asteptat numai argatul cu câinii prietenului meu, care se îmbolnãvise. Câinii strãini i-am trimis acasã. Nu vroiam sã iau rãspunderea lor. Am rãmas singur, cu ajutorul meu si cu Bãlan. La sfârsitul acelei zile lãudam norocul, care parcã trimise dinainte acea boalã usoarã pe capul camaradului si m-a fãcut sã-mi cunosc aievea câinele.(...)
A doua dimineatã soarele ne-a gãsit târziu, urcând prin zãpada ne-nceputã, drumul spre Dealul Furcilor. Cãruta a ramas în vale, în ograda pãdurarului Ilie. Am avut norocul sã-l gãsim acasã pe bãtrân si sã nu aibã vreo comandã de la mai marii lui. Pãdurea ne-a primit în tãcerea ei si ne-a domolit pasii în pulbere de zãpadã. Îndatã am fost în culme si, din arcul larg al drumului care tinea coama în jurul cãldarei, vederea ne-a cuprins întinderea largã.(...)
-Asta-i veche! Mã lãmuri pãdurarul când m-am oprit lângã fagul care purta urmele frecãturii de nãmol, scos din balta din mijlocul drumului.
Cercetã si Bãlan, pipãind cu nasul coaja murluitã si hotãri si el cã-i veche, pornind îndatã dupã noi. Am luat noi seama si la urmele iepurilor si de snurul de urme întins al vulpii si ne-am bucurat de împunsãturile adânci ale picioarelor subtiri de cãprioarã. Bãlan a trecut pe lângã ele dispretuindu-le. Apoi, tocmai când am ajuns pe culmea de dincolo, am dat de urma bunã, cu unghiile mari si crãcãnate, cu pintenii adânciti în zãpadã.
Ilie mi-a facut semn din cap si-mi zâmbi. Cunosteam noi stingherul ãsta si bãnuiam câtiva plumbi strãini în platosa lui. Urma era stropitã cu bulgãrasi de zãpadã, marginile ei se tãiau aspru si adânc, ceea ce însemna cã sãlbãticiunea trecuse pe aici nu demult, înspre dimineatã. Bãlan si-a înfundat botul în urmã, a mai cercetat una, a adulmecat vergile unei tufe de alun, si-a înãltat nasul, a tras aer în rãsuflãri scurte si a scâncit incet.
Pãdurarul mi-a fãcut alt semn si a pornit cu grabã. Stiam cã are sã se aseze la tiitoarea din saua dinspre Avas ; dacã s-ar întâmpla sã scape vierul spre acolo va lua-o înspre pãdurile care se întind departe, pânã în alt judet. Bãlan m-a privit, s-a frãmântat o clipã în picioare, i-am spus o vorba din care a stiut cã l-am înteles, si a intrat în desime încet, linistit, parcã ar fi plecat sã hoinareascã fãrã nici o tintã. A frunzãrit cu pasi scurti, l-am auzit oprindu-se, apoi o vreme i-am auzit sãriturile lungi, pe coastã la vale. Mi-am încãrcat arma, am dezbrãcat bundita, tinând-o numai între umeri, mi-am îndesat cãciula în cap si am strâns salul în jurul gulerului ridicat.
Tocmai în fundul cãldãrii a rãzbit lãtratul. ,,Hau...hau...hau" , gros, rar, tãcând un rãstimp, repetându-se uneori în repezeli. Am miscat din umeri lepãdând din spate scurteica, instinctiv am pipãit în buzunarul din dreapta cartusele de rezervã.
Oare rabdã vierul sau zbugheste? Un minut de cumpãnã, douã... glasul câinelui vine din acelasi loc, câteodatã mai tare , câteodatã mai înfundat, dupã cum se rãsuceste în jurul mistretului. Câte odatã trece în urlet prelungit. Tin arma subsuoarã, cu tevile spre pãmânt si pornesc la vale, adunând îndatã potloage de zãpadã în cap si pe umeri. La început pãsesc fãrã grijã, tinând directia lãtratului, apoi mã opresc tot mai adeseori ferit dupã vreo tufã, dupã câte un fag si cumpãnesc distanta. Lãtratul e linistit, dozat în rãstimpuri. Parcã vãd aievea scena. Vierul s-a ridicat din zãcãtoarea lui, mânios cã a fost tulburat. ,,Iar sunt aici blãstãmatii ãstia de câini, care mã sâcâie? Mi-au dat pace o vreme, iar acu, trebuie sã pornesc iarãsi la goanã, cu ei dupã mine, asa de îngreunat de grãsime cum sunt? La deal, la vale ,la deal, la vale pânã nu mai rãzbesc... Câti sunt?...Mai vin si altii?... E unul singur... Si pare fricos, nu îndrãzneste sã se apropie..." Asa îmi închipui cã s-ar gândi acum fiara. Nu porneste, un singur câine nu-i primejdie mare. Vierul se aseazã cu buturile înfundate într-o tufã, se reazimã în picioarele dinainte înfipte bine, tinteste câinele cu ochi mici si rãi. Pufneste câteodatã, bate din fãlci, pocnind din colti. Pe marginea gurii au început sã se facã clãbuci albi. Îsi pierde rãbdarea, se repede spre câine, bate spre el din clestele coltilor, dar îndatã se întoarce în cotlonul lui. ,,Uite cum a fugit îndatã ce m-am miscat spre el! Ãsta n-are sã mã încolteascã!... Dar ce nesuferit e lãtratul ãsta neîncetat! De ce mai stã aici si mã latrã? Uite-l cã sa culcat pe burtã, ia în gurã zãpadã, ca sã se rãcoreascã... Când mã voi repezi odatã la el!..."
Mã furisez din copac în copac, feresc cu grijã crengile, mã strecor pe sub cele care închid calea, dese. La fiecare popas ascuns ascult lãtratul, închipuirea vrãjeste realitatea ce e ascunsã încã în fata ochilor, inima bate repezit, îndoiala se luptã cu nãdejdea. Acum aud între lãtrãturi si hârâitul încet al câinelui si pufnitul mânios al mistretului si pocniturile de otel ale coltilor...În desimea de colo trebuie cã s-a înfundat si înfrunta pe Bãlan. N-asi putea sã pãtrund acolo fãrã sã mã simtã... Dar nici nu va trebui sã pãtrund...Da acolo-i. Aud cum se rãscoleste, se frâng gãteje sub pasii lui, acuma s-a ridicat si a atacat dupã câine...Pe când da Bãlan o lãtrãturã, eu mai fac câtiva pasi repeziti, cum îi faci când apropii cocosul de munte. De aici vederea e mai bunisoarã si în jos, iar alãturi de mine fagii sunt rari, tufele lasã ochiuri bune.
Lãtratul a tãcut. Aud pasi prin zãpadã si îl vãd pe Bãlan ivindu-se în vale. Ridic mâna ca sã mã observe.
Îndatã se rãsuceste pe loc si nãvãleste. Nu mai e, pare-se, acelasi câine. Ca si când deodatã ar fi intrat în el diavolul. Se repede ca turbat, pârâie crengile pe unde trece, latrã veninos, atacã, se suceste pe dupã pâlcul de tufe, atacã si din partea de dincolo. Aud cum se învârte porcul dupã el ca sã-i facã fatã, aud icniturile scurte cu care îl urmareste, fãlcile bat acum des si aspru : fiara s-a ridicat la luptã.
În clipe de acestea, vânãtorul deodatã se îndepãrteazã de ziua de azi cu veacuri înapoi. Nimic din viata lui de vânãtor, obisnuitã, nu se aseamãnã cu drama care se desfãsoarã acum si în care îsi are si el partea. Impresiile sunt prea puternice, agitatia e prea mare, decât sã i se poatã furisa un gând desprins de fapta pe care o trãieste. Pe urmã, lânga soba cãmãrutei lui prietenesti, va putea sã facã asemãnãri cu goanele organizate, cu cãutãrile la picior, chiar cu dibuirile anevoioase pe urmele cerbului care boncãluieste. Si i se vor pãrea toate searbede pe lângã învolburarea de luptã, declansarea de putere si de furie, în care s-a gãsit, atacând în covrul lui un vier mare si înfuriat. Joacã atunci si cumpenele primejdiei, si înfruntarea acesteia trezeste de sub spuza vietii linistite hotãrârile si dârzenia bãrbãteascã. Aici nu e vorba sã arunci un snop de alice sau un glont, bine îndreptat într-o tintã vie care nu bãnuieste dusmanul, sau care are un singur gând: sã scape cu fuga. Aici trebuie sã învingi în luptã, iar potrivnicul e o namilã , aproape cât un bivol, pãtit, siret, cu mânie purtatã de muschi si tendoane ca otelul, cu arme care sfâsie adânc, cu iurese nãpraznice care nu cunosc nici piedici nici oprire.
Câinele se retrage scâncind. Oare îl va fi atins? Îl zãresc o clipã, patã gãlbuie prin surul tufelor si albul zãpezii. Nu e lovit ,atacã iarãsi. Porneste volburã în desime, o clipã mi se pare cã zãresc negreatã colo unde se zbat vârfurile tufelor... A izbucnit dupã câine... S-a retras. Pff! Pff! tâsneste prin nãri namila a mânie, ca de sub supapa unui cazan.
De când dureazã oare aceastã frãmântare? Când îsi va pierde mistretul rãbdarea si va da iuresul pe care îl provoacã Bãlan, cuminte, stiind nãravul vierilor de pãdure?
Deodatã se zbat crengile si pocnesc în drumul nãvalei. Bãlan a zbughit din desime, o ia spre mine, pe coastã în sus. Dupã el namila de vier.
De-a lungul spinãrii îmi fuge tremurând o scânteie de gheatã, Poate e si un fir de groazã în alcãtuirea ei, nu o tãgãduiesc. Las'sã mintã altii, care s-au vãzut în fatã cu un vier furios enorm, cu coada ridicatã, repezind pe nãri suluri de aburi fierbinti, între fãlci cu spumã albã, cu urechile ciulite, în ochii mici si negrii cu toatã nebunia furiei... Vine pe urma câinelui, în sãrituri largi, cadentate în fiecare salt cu pufnituri de abur. Bãlan s-a adunat de spate, si-a tras coada si abia aruncând o privire spre mine, ocoleste putin înspre stânga si o ia pe coasta în sus. Întruchipare de câine care s-a speriat si vrea sã scape din fata dusmanului.
În atacul lui, mistretul a iesit în pãdurea mai deschisã. Arma îl petrece, cãutând locul bun. Acum a ajuns aproape la înãltimea unde stau, e aici la zece pasi... între fagii ãstia doi e zbor liber pentru glont... Spata? putin mai jos si mai spre coaste... Toate se încheagã în hotãrâre si fapta de-o clipa si în aceasi clipã sparge bubuitura armei , încordarea.
Arma nu s-a coborât de la umãr. De-a lungul sinei am vãzut cum si-a aruncat vierul râtul în sus, cum a îmbrâncit din picioarele din fatã. Mai face un salt, douã în puterea avântului si deodatã se întoarce. Vine oare înspre mine? Sã trag sau sã pãstrez glontul din stânga pentru clipa primejdiei celei mari?
Bãlan acum e lângã vier. Pare cã joacã în fata lui dansul furiilor. Pornesc la vale amândoi, volburã. Sina armei prinde limpede adâncitura de dupã ureche si vierul prãbusit arã cu r âtul prin zãpadã, brazdã adâncã. Se ridicã în picioare nesigure si se afundã în desimea unde îsi avuse zãcãtoarea. Douã cartuse vii iau locul celor care îsi fãcuserã datoria. Inutile. Din desime vine zvonul zbãtãilor mortii... apoi Bãlan nu mai latrã ci-l aud hârâind, cum muscã în pielea groasã a dusmanului învins.
Asta era tactica lui Bãlan când vânam cu el singur. Ea se desfãsura aproape fãrã gres când dãdeam de vier stingher. La început abia îl lãtra. Astepta sã mã apropii, mã zãrea, si apoi cu atacuri îndârjite si cu retrageri simulate întãrâta fiara pânã ce vierul se hotãrea la un atac adevãrat, se repezea întins dupã câinele care îl conducea în felul acesta în apropierea mea si a pustii. Fãcea aceastã manevrã cu o mãiestrie pe care cu greu ai putea-o presupune la un animal. Era o însiruire de tinute si de actiuni. Când trebuia, Bãlan era cuminte, se prefãcea fricos, apoi ataca rânzos când voia sã întãrâte; în sfârsit retragerea care scotea vierul la vedere era o mimica de teatru, care de multe ori mi-a vrãjit zâmbet în fata crispatã de agitatie. Bãlan atunci se aduna mic, alerga cu spatele zgârcit, cu coada între picioare, câine înfricat, care nu are alt gând decât sã scape.
Pe aceastã temã, variatiunile erau multe, dupã împrejurãrile locului si mai ales dupã firea mistretului. Ceea ce rãmânea era senzatia puternicã pe care o avea vânãtorul care se gãsea deodatã în fata unui mistret pornit la atac si trebuia într-o clipã sã dezlege soarta luptei cu un foc repezit.
Bãlan a iesit teafãr din toate aceste bãtãlii. Odatã a fost ciupit si el, dar nu era ranã ceea ce si-o câstigase ci mai mult rusine pentru un câine de mistreti ales, cum era el. Dãduse peste un cârd întreg, scroafe cu popor de soldani. Si-a aplicat tactica, cea care se potrivea la vierii stingheri si s-a pãcãlit. Deodatã a pornit la atac o scroafã bãtrânã si Bãlan s-a pomenit coplesit de ciurda întreagã. L-a ajuns scroafa si l-a muscat de spate si apoi a trecut peste el întreg valul de scroafe, vieri si bârlinci. N-am sã uit mutra pleostitã a câinelui în clipa în care s-a vãzut lãsat în urmã de ciurdã si poate cã si el a râs vãzându-mã nãucit, cu arma în mânã, fãrã sã fi apucat sã trag mãcar un foc.
Am vânat cu Bãlan pânã a îmbãtrânit. Vrerea si patima nu mai puteau sã poarte în voia lor trupul slãbit. A început sã mã munceascã gândul amar al sfârsitului, pe care va trebui sã îl dau acestui vrednic câine. As fi voit ca sfârsitul sã fie milostiv, fãrã durere pentru el, fãrã întristarea despãrtirii pentru mine. De la o vreme pãrea cã lui Bãlan i se schimbase si firea. N-a fost nicicând câine care sã zburde si sã arate prea multã veselie. Acum stãtea însã ore întregi nemiscat, se ridica, mergea în jurul curtii, se oprea, pãrea cã ascultã în depãrtãri. În unele nopti urla prelung si trist.
Am avut iarãsi noroc. Întamplarea a tras între mine si sfârsitul lui Bãlan o perdea, dupã care pot sã bãnuiesc un apus senin si o stingere blândã.
Prin iunie aveam de gând sã fac o sãptãmânã la pãstrãvi. Paznicul terenului de la înãltimi de brãdet m-a vestit cã prin apropierea sãlasului de acolo se tine un mistret bun. Îi gãseste des râmãturile si urmele. Am luat cu mine pe lângã unditã si arma si l-am luat si pe Bãlan. Vierul a rãmas neîmpuscat. La întoarcere, în strâmtoarea defileului care leagã lumea de jos cu raiul de la înãltimile muntelui am întâlnit în fatã o turmã de oi. Am oprit masina si oile au început sã se strecoare prin locul strâmt dintre noi si prãpastie.
Bãlan s-a ridicat, sprijinindu-se cu labele de usa masinii. A prins în nãri mirosul acru al oilor, a ascultat behãitul mânzãrilor si ceea ce rãspundeau mieii. A tresãrit când a auzit fiscãitul aspru al ciobanului din urmã. Când a trecut un câine lãtos, zdrãngãnind zgarda de la gât a sãrit din masinã si s-a apropiat de el cu prietenie. Apoi a urlat surd si scurt, ca un geamãt. Îsi aducea aminte.
-Ãsta-i câne de noi! glumi ciobanul, oprindu-se. Cum îl cheamã?
Mi-a trecut deodatã prin minte un gând, pe care nu îl mai avusem.
-Vrei sã v-il dau vouã? A crescut la oi si vezi ca îi e dragã turma.
-Io-l primesc, domnule, si-ti voi multumi dacã mi-l dai.
S-a mirat ciobanul cã am îmbrãtisat câinele si i-am grãit încet la ureche.
-Hai, Bãlane, cu oile! Si flãcãul a suierat aspru printre dinti .
Am sãrit în masinã si am apãsat pedala fãrã sã mai arunc ochii înapoi. Dupã un cot al drumeagului, unde credeam cã vuietul râului si depãrtarea au mistuit uruitul masinii, am oprit. Am coborât si am asteptat. Apoi, dupã o vreme, m-am furisat înapoi, pânã de unde vedeam drum întins. Am ridicat la ochi binoclul, am gãsit oile si pe Bãlan. Rãmasese în drum, înapoia turmei. Stãtea nehotãrât; privea lung dupã oi, privea lung pe râu în jos, unde dispãrusem eu. L-am vãzut pe ciobãnas întorcându-se si cred cã l-a chemat. Bãlan a plecat, silind din picioarele bãtrâne. Ciobanul l-a asteptat, l-a mângâiat pe cap si Bãlan i s-a alãturat. Am vãzut cum îsi înãlta capul pe lângã piciorul flãcãului si acesta l-a mângâiat iarãsi.
Cred cã a simtit si Bãlan sfâsierea unei despãrtiri fãrã întoarcere. Dar el pãsea acum pe drumul vechi al destinului, pe care l-a regãsit, dupã ce rãtãcise printre oameni si nãravuri, care nu se potriveau cu ceea ce trase el din strãmosii lui, câinii ciobãnesti. A intrat din nou în lumea lui.
-------------------------------------------
Straja
Ionel Pop, din volumul "Întâlniri neasteptate"
În drum spre cabana din munte m-am alãturat o bucatã de loc turmei de oi care nãzuia spre pãsunile de sus. Am descãlecat, si ducând calul de dârlogi am pãsit alãturea de baciul cel mai bãtrân. În alte regiuni de munte de la noi, stãpânul stânei, cel ce face casul si alte bunãtãti, e un bãrbat: baciul. În ãsti munti ai Sebesului, mesterã- si de multe ori tartorã- a stânii e femeie... bãcita. Asa cã sotul meu de drum era numai pãcurar, ca ceilalti vreo trei, decât cã atâtea veri petrecuse în munte, pânã i sa sãrat chicha neagrã.
Pânã ni s-au despãrtit plaiurile am avut vreme sã schimbãm destule vorbe.
Ajungând din urmã unul dintre asinii încãrcati cu poveri, am vãzut un lucru ciudat. Cumpãnita pe tarnitã o desagã. În partea de dincolo îsi scoteau capul doi mielusei, care erau înca prea fragezi ca sã meargã pe jos- au vãzut lumina lumii pe drum- iar din gura de dincoace a desagii îsi înãlta capul un câine. Atâta se vedea din el. Privea afarã cu doi ochi cafenii, umbriti de sprâncene lungi si tepoase. Câine ciobãnesc dus în desagã n-am mai vãzut. M-am mirat si l-am ispitit pe tovarãsul meu de drum prea scurt.
Ca sã mã lãmureascã, a strigat mãgarul si l-a oprit. Apoi a scos din desagã cãinele si l-a coborît pe pãmânt.
-Vino, Guda! îi cãtea! mã încunostintã.
Cãteaua era mijlocie în trup. Rasã ciobãneascã tipicã din muntii nostri, cu pãrul tepos, sare si piper, urechile pleostite la vârf, coada ciuntitã. Si apoi acei ochi închis-bruni, cu privire blânda si inteligentã...
Îndemnatã de stãpânul ei cãteaua a pornit sa meargã. Dar ce mers ! Era oloagã. Pe picioarele din napoi se tinea oarecum tremurând, cele din fatã însã îi erau betege. Mai mult se târa pe ele, cu pieptul aproape sã atingã pamântul. Întindea un picior tremurat, abia se putea ridica putin în puterea lui, întindea pe celãlalt- un mers ciudat ca pipãit cu douã bete. Capul îi bãlãbãnea, parcã nu era în stare grumazul sã-l poarte. Întreg trupul se cãznea în tremurãri si zgârciri.
Pãcurarul mi-a înteles mirarea.
-Poate nu-mi vei crede, domnule, însã nu mint! Asta beteagã mi-e de mare folos. Ea-i straja si ea-i vãtafa celorlalti câini, oricât de voinici si de viteji ar fi ei.
Si apoi mi-a spus ce si cum. Când sã ne despãrtim, imi grãi :
-Dumneavoastrã, dupã câte am înteles, mergeti la Oasa. Stâna noastrã îi numai la douã ceasuri de acolo. Veniti sã zãboviti oleacã la noi si vedeti cum trãiesc oierii! Si veti vedea si veti crede si ceea ce v-am povestit despre asta cãtea cu mãtrici...Hai, Guda, la desagã!
Escapada mea din pragul verii era plãnuitã numai pe-o sãptãamânã, si cu pãrere de rãu am pãrãsit râul tocmai când pãstrãvii erau în toanele lor si sãreau ca nebuni dupã musculitele din pleasna strunei unditei. Luna lui august era însa sorocitã toatã muntelui, si pe la mijlocul ei mi-am adus aminte de pãcurarul cu cãteaua cea oloagã.
Când am ajuns in aproprierea stânii, au izbucnit patru dulãi; erau gata sã ne mãnânce. Noroc cã un paznic de-al nostru m-a învatat un mestesug : ,,Taie o creangã, o cetinã lungã si târeste-o dupã tine, pe pãmânt. Cât o fi de rãu si de muscãtor câinele, se dã la creangã si de vârful ei vrea sã prindã si nu de tine. În felul acesta poti înainta chiar si fãrã bâtã de apãrare", zice paznicul. ( Eu mã gândesc cã tot e mai cuminte sã ai una în mânã, zdravãnã.) Au iesit de undeva pãcurarii -oile erau la mulsoare- si au abãtut pe cei patru viteji, la grumãji cu zgãrzi tepoase.
Al doilea cuvânt ne-a fost sã întrebãm ce s-a ales cu Guda, fiindcã ea nu era in haita atacatorilor. A suierat aspru pãcurarul cel bãtrân si iat-o pe Guda! Venea în pasul ei necãjit, pipãind, zvâcnind din tot trupul ca în spasme. S-a alãturat stãpânului, bucurându-se din ochii blânzi si din ciotul de coadã.
-Tu esti cuminte, o mângâie omul, tu nu te iei dupa tehuii ãstia sã sperii pe prietenii nostrii...Ian poftiti în stânã... Cât ai bate din palme face bãcita noastrã un balmos cum îi aurul.
-Deocamdatã, bade Simioane, ia glaja asta cu voie-bunã în ea si aste pachete de tabac si le fã parte dreaptã si celorlalti. Mi se pare cã pãcurarii din munte de aste bunãtãti ale pãmântului duc mai aprig dor si mai amarã lipsã.
Am rãmas oaspeti la stâna din Poiana Muierii trei zile si trei nopti.Tovarãsul meu de drum, profesorul, pândea si însemna în caietele lui vorbe de-ale oierilor, pe care nu le gãsea in dictionare. Noaptea dormea dus in pãcelul de sub streasinã. Eu o cam întorceam pe dos. Ziua cât nu hoinãream prin aret, dormeam la umbrã, noaptea privegheam cu carabina. Nãdejde la urs nu prea aveam, mai cu seamã cã au dat niste nopti cu ceatã, negre si încuiate ca hrubele temnitelor. Pe asemenea nopti îi place ursului sã loveascã, dar cine-l vede, cine-l poate lua în ochire? Însa voiam mai cu seamã sã vãd mãiestria cãtelei Guda pe care nu înceta s-o laude pãcurarul cel bãtrân.
Întiia noapte a fost stearpã. Nu s-a întîmplat nimic de seamã, asa cã de la o vreme m-a toropit somnul si mi-am tras peste cap plocada mitoasã. Adicã totusi s-a întamplat ceva, ce m-a cam mirat. Câinii incã de cu ziuã s-au tolãnit prinprejurul tarcului. Guda, singurã, s-a tras la o parte, pe o costise ce se ridica în spatele stânii. De câteva ori s-au stârnit câinii în lãtrãturi mânioase si s-au repezit într-o parte, ca îndatã sã tacã.
-Ãstia-s niste zãnatici, mã lãmurii pãcurarul de lângã mine. Li se nãzãreste si gârbesc în pustiu... Ai auzit glasul Gudei? Nu l-ai auzit !? Ea stie ale ei si nu se ia dupã ceilalti.
În altã searã a început sã târâie mãrunt din cerul coborât pâna in tepele de sus ale molizilor si s-a fãcut apoi noapte oarbã. Încet- incet s-a molcomit zvonul stânii. Ciobanii au atâtat cele trei focuri din jurul tarcului si s-au tras sub niste molizi cetinosi, trântindu-se în cojoace. Câinii s-au ferit si ei pe unde au putut. Pe noi, oaspetii, pe o asemenea noapte ne ademeneau pãcelele din stânã. A trebuit însã sã ne supunem si noi legii vechi. Aceasta porunceste ca în stânã doarme numai bãcita cea bãtrânã, cu fetele ei ajutoare. Pãcurarii, si cine s-ar mai gãsi acolo de parte bãrbãteascã, sunt opriti sã punã piciorul peste pragul stânii dupã ce sfinteste soarele. Si astfel ne-am multumit cu scutul stresinii. Profesorul a cam bombãnit. Eu eram împãcat. Simion se scãrpina în chicã si proroci cã ursul nu va lãsa o asemenea noapte încuiatã în ploaie si în negurã, fãrã sã izbeascã. Deci aveam de gând sã priveghez.
Câinii au mai icnit de câteva ori în lãtrãturi înselate. Câte un cioban se ridica si învia focurile cu vreascuri noi. Uneori se zbãtea scurt o talangã din îmbulzeala oilor. Venea de undeva câte o aripã de vânt, suiera prin cetini cântec sinistru, apoi se topea în susuitul monoton al ploii. Ceasurile noptii se târãsc lenese, ispitindu-mã cu dulceata somnului. Tolãnit într-un cot, cu capul în perna palmei, poate sã mã fi si tras ispita. Deodatã am fost treaz, limpede.
M-a smuls din atipealã un lãtrat de câine cum n-am mai auzit. Nici nu era lãtrat, ci un fel de urlet, înalt, cu icnituri de hãmãieli scurte. Jale nu era în acest urlet, asa cum e în cel al câinilor si al lupilor când îsi înalta boturile spre lunã. Alarmã, hotãrât cã bucium de alarmã era.
Îndatã s-a rãscolit toatã stâna. Au sãrit câinii lãtrând, au împrejmuit ,ocolind, ca sã prinda în nãri duhoarea fiarei. I-au gãsit izvorul si s-au nãpustit în noapte. Au izbucnit lângã focuri ciobanii, au apucat steapuri aprinse si au nãvãlit în întâmpinare, chiuind, fiscãind amenintând cu tãciunii. Acum nu era nãzãrealã. O stiau cu totii, oameni si câini. Doar a dat glas straja cea neadormitã, cea fãrã de gres, cãteaua Guda.
Holca de lãtrãturi si de strigãte a stãruit o clipã pe loc, apoi s-a tras înspre dreapta. Însemna cã ursul, oprit în drumul lui acum, ocolea, încerca sã rãzbatã pe altã parte pânã la turmã. Apãrãtorii se trãgeau si ei alãturea, încercând sã opreascã pe dusmanul nevãzut, numai bãnuit în întuneric.Talangele au început sã se zbatã speriate, si din stânã sa auzit miscare. De acolo din coastã ,venea necontenit urletul strajei, urlet de primejdie, de îndemn, ca alarma clopotului tras într-o dungã în ceas de foc.
Ochii îmi erau neputinciosi, carabina din mânã fãrã folos. Înfiorat, petreceam cu auzul volburele luptei, când mai atâtate, când mai potolindu-se, mai aproape, mai depãrtisor, mai în stânga, mai în dreapta, dupã miscãrile ,încercarile, atacurile, înselãrile pe care le punea în cumpãnã ursul. Apoi zvonul s-a îndepãrtat tot mai mult, lãtratul câinilor a fost tot mai slab, a încetat unul din ei, a încetat altul; pãcurarii s-au întors si ei la focuri; a tãcut si straja din coastã.
În curând a adormit stâna în târâitul monoton al ploii.Nu se întâmplase nimic ce iesea din viata de toate zilele a asezãrii de oieri. ca si de atâtea alte ori, a venit ursul si au bãtut cu el o luptã scurtã a rãzboiului din veacuri, iar de data asta fiara n-a izbutit ca alte ori. Odatã-i izbânda în unul din talgerele cumpenei, de altã datã în celãlalt talger.
Într-un târziu a venit din depãrtare zvon de câini si de oameni stârniti. Nu s-a lãsat de pagubã Mos Martin. N-a izbutit aici, a trecut la altã stânã.
Si astfel am crezut pe deplin ceea ce-mi spunea pãcurarul, pe când urcam alãturea prin defileul Sebesului.
Aceea cãtea, Guda, a pornit bine în scoala asprã a câinilor ciobãnesti. Pe lângã ceilalti era treazã si a prins curaj si învãtãturã în necontenita bãtãlie cu fiarele muntelui. Apoi a lovit-o boala pe când era cu oile la pãsune de iarnã, la tarã. A bolit si a tânjit si s-a ales oloagã, si cu acei cârcei care îi zguduiau trupul la fiecare pas, necãjit. ,,Se va îndrepta la munte, la aer si la zer!" si-au zis oamenii, si în prag de varã au suit-o cu ei. Aici, apoi, si-a învãtat rostul cel nou, pretuit peste mãsurã. Neputincioasã, ea nu poate însoti turma ziua la pãsune. Slujba ei începe de cum însereaza. Parcã-i nãzdrãvanã; de vãzut nu poate vedea fiara din depãrtare, însã îi aude pasii oricât ar fi ei de tãcuti, sau doar îi prinde în nãri duhoarea. Dã semnal, pe când ceilalti încã n-au simtit nimic. Si nu minte. Am vãzut cã n-a scos glas când ,,tehuii" s-au repezit în gol. Iar când ea dã glas primejdia-i aproape. ,,Guda-i straja stânii", spun oamenii.
Mi-a rãmas în minte aceastã întâlnire cu viata de la stânã, cu toate cã multe alte zile si nopti mi-a fost dat sã petrec cu oierii nostrii si sã cunosc multe laturi ale soartei lor, unele luminoase, altele grele. Mi-a rãmas în minte cu toate amãnuntele ei, fiindcã mi-a dat de gândit mult minunata adaptare a acelei cãtele la împrejurãrile de viatã la care a ajuns în urma degradãrii ei trupesti.
Guda, oloaga, nu mai putea tine iuresul haitei cu ursii si lupii. Poate cã instinctul ei de luptãtoare în apãrarea turmei a fãcut-o sã încerce si dupã ce picioarele n-o mai ascultau, si si-a dat seama cã s-a terminat ,,cariera" ei de viteazã. Însa i-a rãmas întipãrit în fiintã, ca o datorie, îndemnul de a-i pãzi turma stãpânului-om. Treaba câinilor la stânã e dublã: sã vegheze si sã dea semnalul de primejdie, apoi sã ajute omului sã abatã, fiara rãpitoare. Neputincioasã în picioare, nu mai era vrednicã de astã a doua îndatorire. O putea însã îndeplinii pe cealaltã, cea de strajã, si i s-au ascutit toate însusirile de câine de stânã în slujba acesteia. Ca o compensare a scãderii puterii dintr-o parte a trupului si printr-o mai deasã si atenta folosire, în schimb i s-au agerit simturile mirosului si auzului. Picioarele ei n-o puteau duce sã ocupe locuri de strajã mai îndepãrtate de stânã, o datã aici, o datã în altã parte. Ea nu s-ar fi putut feri ca cei teferi si degrabã ar fi pus ursul brânca sau lupul coltii pe ea. Trebuia sã audã si din depãrtare, trebuia sã prindã în nãri fire de miros atât de subtiri, încât ceilalti câini încã nu le simteau.
Slujba ei era sã vesteasca oamenilor si câinilor. Cât de ticãloasã slujitoare ar fi fost dacã i-ar fi stârnit fãrã rost! De la o vreme n-ar mai fi crezut-o nimenea, nici atunci când alarma ar fi fost cu temei. A trebuit sã judece si împrejurarea aceasta si a mai trebuit sã-si aibe glasul ei de alarmã, pe care sã-l înteleagã toti cã nu-i al altuia , ci al ei.
Ia mers vestea acestei cãtele. În lumea muntenilor a dobândit un fel de celebritate, ca si iapa albã a stãvarului Popaciuc de la Frumoasa, care lupta cu lupii râvnitori de carne dulce de mânz, si-i biruia dând din picioare si cu dintii.
Si-a adus aminte de ea ca de-o fiintã din poveste si ciobanul pe care l-am întâlnit dupã vreo douãzeci de ani, cioban care era bãiat la vitei la stâna din Poiana Muierii, când m-am mirat si eu de cãteaua cea nãzdrãvanã, cu numele Guda.